Psihologul poate vorbi pacientilor despre propria persoana ?
Experiente exemplificate psiholog - pacient :
- C., 36 de ani, evoca un episod din viata ei, cand, deodata, psihologul a intrerupt-o. „Mi-a spus: «Asta ma face sa ma gandesc la mama mea.
Regret mult ca nu am vorbit cu ea mai des inainte sa moara…». Deja intervenise de mai multe ori in discutiile noastre cu astfel de comentarii.
La inceput, imi punea intrebari facand referire la propria ei experienta, apoi am alunecat spre confidente mult mai intime.
Ajunsese chiar sa imi povesteasca visele recurente. In acea zi, am decis ca nu se mai poate asa, ca trebuie sa schimb specialistul. Cautam un terapeut, nu o prietena.“
La inceput, imi punea intrebari facand referire la propria ei experienta, apoi am alunecat spre confidente mult mai intime.
Ajunsese chiar sa imi povesteasca visele recurente. In acea zi, am decis ca nu se mai poate asa, ca trebuie sa schimb specialistul. Cautam un terapeut, nu o prietena.“
- L., 51 de ani, angajat la o editura importanta, a plecat foarte dezamagit din cabinetul terapeutului sau. La sfarsitul uneia dintre sedinte, acesta i-a intins un manuscris, rugandu-l sa il citeasca, sa ii spuna ce crede despre el si desigur daca se „poate face ceva“ pentru a-l publica.
Ce ar fi de spus? C. si L. au facut bine ca au plecat? Desigur! De ce? Pentru ca psihanalistii lor au deviat efortul depus in munca spre satisfacerea propriilor nevoi narcisiste.
Independent de aceste greseli etice, putem considera ca un terapeut vorbeste despre sine cu pacientii, in interesul celor din urma?
In contextul in care practicienii care isi publica operele cu o conotatie autobiografica puternica sunt din ce in ce mai numerosi sau avand in vedere ca in Statele Unite se dezvolta terapia umanista inspirata de opera si practica psihiatrica a lui Irvin D. Yalom, aceasta intrebare intriga din ce in ce mai multa lume.
Despre tentativa de diversiune
In mai 1899, in timpul unei sedinte de hipnoza cu Emmy von N., Sigmund Freud a fost respins de catre aceasta pentru simplul fapt ca ii punea continuu intrebari: „Mi-a spus cu un ton puternic artagos ca nu ar trebui sa o intreb mereu de unde vine un sentiment sau altul, ci sa o las sa imi povesteasca ceea ce are ea de zis.“
Faptul ca isi expune povestea vietii ii face bine lui Emmy, constata Freud, care ajunge la concluzia ca trebuie sa stii sa taci pentru a nu pune piedici in munca pacientului. Daca acesta doreste sa inteleaga de unde ii provin suferintele, este tentat sa evite sa se confrunte cu ele, intorcand intrebarile spre terapeut.
„Atunci cand o intrebare despre mine, foarte directa, imi este adresata, nu raspund, ci mai degraba incerc sa stiu de ce apare intrebarea“, explica psihanalistul Patrick Miller.
„Nu vreau sa ascund ceva anume, insa nu vreau sa ma privez de posibilitatea de a accede la functionarea psihica a pacientului, ceea ce este mult mai important decat sa ofer informatii despre viata mea.“
Nu ne aflam in cadrul unei relatii sociale banale sau intr-un schimb „clasic“, ci „intr-o legatura asimetrica, al carei obiectiv este sa ne permita sa accedem la o mai buna cunoastere despre sine, cu scopul ca trecutul sumbru sa inceteze sa ne mai copleseasca si sa se transforme intr-un instrument de viitor“, spune psihiatra si psihanalista Francesca Biagi-Chai.
„Or, atunci cand pacientul ajunge la cabinet, nu are, in fond, decat o singura dorinta: sa nu vorbeasca despre lucruri care pot face rau si sa gaseasca in terapeut un aliat.
Aici este tot paradoxul: vine cu scopul de a incepe o ancheta despre cauzele suferintelor sale, insa ii este frica sa descopere despre el ceva ce nu cunoaste. Atunci tentatia de a cunoaste mai bine aceasta persoana din fata se intareste.“
Despre piedica amoroasa
Este ceea ce Freud numeste transfer: avem mereu tendinta de a-i atribui terapeutului nostru toate virtutile si calitatile cele mai deosebite.
Il iubim pentru cunostintele sale de specialitate: banuim ca stie despre noi lucruri pe care noi nici nu ni le imaginam.
Apoi este sentimentul „erotic“, pentru ca terapeutul reprezinta sau intruchipeaza acel „tata“ prizonier al propriei sale povesti de familie dureroase, sau acea mama absenta care nu ne-a iubit suficient…
Este firesc, deci, sa fim curiosi in legatura cu viata sa, sa fim insetati de informatii. Psihologul, la randul lui, este emotionat, impresionat de ceea ce se intampla in timpul sedintelor.
Psihanalistul si sexologul Alain Héril, care supervizeaza si formeaza numerosi terapeuti, face regulat acest experiment: „A vorbi despre sine, a da detalii biografice, poate fi riscant. Munca mea consta in a-i aminti pacientei ca a se confesa creeaza raporturi de intimitate, de complicitate, care pot foarte usor sa se transforme in dorinta. Este foarte important pentru noi sa rezistam, intrucat suntem, simbolic, intr-o relatie de tip tata-fiica. Putem sa ii spunem: «Esti frumoasa, esti fascinanta, dar sunt tatal tau, deci nu reprezint o optiune». Trebuie evitata orice pozitie «incestuoasa».“
Depre comunicarea necesara
Intrebarile noastre trebuie totusi sa primeasca drept raspuns o liniste sistematica? Timp de trei ani, M., 39 de ani s-a asezat in fiecare saptamana pe o canapea „la fel de alba si de rece precum proprietarul ei, un barbat frumos, glacial.
Un psihiatru cu nenumarate diplome, care, atunci cand ma inecam in lacrimi, nu facea nici macar gestul minim de a-mi intinde cutia cu servetele, care, atunci cand il intrebam daca a fost batut si el de tatal sau, imi spunea: «Nu va voi raspunde. Continuati». L-am iubit foarte mult. Este stupid, nu? Niciodata in viata mea nu m-am simtit atat de singura. Insa masochismul meu are limitele sale si, intr-o zi, am avut puterea de a pleca“.
Atunci cand M. l-a anuntat ca nu va mai veni la terapie, interlocutorul sau a protestat, dar fara succes. Tanara s-a reorientat spre o psihanalista mult mai umana.
Francesca Biagi-Chai este convinsa ca pentru a ameliora o durere si pentru a evita un sentiment de abandon „este recomandat sa vorbesti despre tine, mai ales cand pacientul este la marginea unei angoase majore. Insa trebuie sa incerci sa il reintegrezi intr-un discurs, sa incerci sa faci loc si vorbelor sale, acolo unde analistul refuza sa fie luat ca model. Radicalismul si aplicarea standardelor pot fi periculoase. Caci, cu cat psihanalistul este mai misterios, cu atat pacientul il va idealiza mai mult. A vorbi despre sine atunci cand trebuie, in propria maniera de a fi, este acceptabil, dar a deveni un ghid, nu.“ Fiecare cu stilul sau.
Gestalt-terapeutii nu ezita sa vorbeasca despre emotiile pe care le trezesc in ei vorbele pacientilor.
Practiciana Isabelle Temperville: „Ii integram in campul terapeutic pentru a-i ajuta sa se reconecteze cu senzatiile lor, sa fie constienti de propriul corp. In timpul sedintelor mi se intampla sa spun ca simt furie sau tristete cand aud evenimente dureroase povestite pe un ton inexpresiv“.
Aceasta linie este urmarita si de Alain Héril, care incearca totusi sa nu insiste asupra povestii personale: „A spune «asta imi aminteste de mama mea» sau «asta evoca o amintire din copilaria mea» nu are niciun sens. Cu ce ar ajuta persoana respectiva?“.
Nici Patrick Miller si nici Francesca Biagi-Chai nu furnizeaza pacientilor detalii personale. In schimb, ei se explica fata de clientii lor atunci cand anumite evenimente exterioare perturba exercitiul practicii.
Avem oare intr-adevar nevoie sa ne auzim psihologul cum ne divulga detalii din intimitatea sa? Ziarele din sala de asteptare, biblioteca prost aranjata, tablourile de pe perete, sagetile pe care le traseaza pe foi mari albe cu varful creionului muscat, grimasele pe care le face cand povestim intamplari atroce… In final, totul ne vorbeste despre el, fara a fi nevoie de cuvinte.
Aceasta linie este urmarita si de Alain Héril, care incearca totusi sa nu insiste asupra povestii personale: „A spune «asta imi aminteste de mama mea» sau «asta evoca o amintire din copilaria mea» nu are niciun sens. Cu ce ar ajuta persoana respectiva?“.
Nici Patrick Miller si nici Francesca Biagi-Chai nu furnizeaza pacientilor detalii personale. In schimb, ei se explica fata de clientii lor atunci cand anumite evenimente exterioare perturba exercitiul practicii.
Avem oare intr-adevar nevoie sa ne auzim psihologul cum ne divulga detalii din intimitatea sa? Ziarele din sala de asteptare, biblioteca prost aranjata, tablourile de pe perete, sagetile pe care le traseaza pe foi mari albe cu varful creionului muscat, grimasele pe care le face cand povestim intamplari atroce… In final, totul ne vorbeste despre el, fara a fi nevoie de cuvinte.
Recomandari :
No comments:
Post a Comment